ÎN IARNA anului 1667, lui Jean-Baptiste Denis, un renumit medic de la curtea regelui Franţei Ludovic al XIV-lea, i s-a adus un nebun violent pe nume Antoine Mauroy. Denis deţinea „tratamentul“ ideal pentru vindecarea nebuniei lui Mauroy: o transfuzie de sânge de viţel, care urma să aibă, după părerea lui, un efect calmant asupra pacientului său. Însă pentru Mauroy lucrurile n-au mers bine. Este adevărat că, după a doua transfuzie, starea sănătăţii lui s-a îmbunătăţit. Dar, la scurt timp după aceea, francezul a făcut din nou o criză şi, nu peste mult timp, a murit.
Chiar dacă mai târziu s-a stabilit că Mauroy murise în realitate din cauză că fusese otrăvit cu arsenic, experimentele lui Denis cu sânge de animal au dat naştere la controverse aprige în Franţa. În cele din urmă, în 1670, acest tip de tratament a fost interzis. Cu timpul, parlamentul englez şi chiar papa au interzis şi ei tratamentul. În următorii 150 de ani, transfuzia de sânge a fost dată uitării.
Riscurile din perioada de început
În secolul al XIX-lea, transfuzia de sânge a revenit în atenţia specialiştilor. Cel care s-a aflat în fruntea acestei relansări a transfuziei a fost obstetricianul englez James Blundell. Dispunând de tehnici mai bune şi de instrumente perfecţionate — şi accentuând faptul că trebuie folosit numai sânge uman —, Blundell a adus transfuzia de sânge din nou în atenţia opiniei publice.
Însă, în 1873, medicul polonez F. Gesellius a frânat puţin această relansare cu o descoperire înspăimântătoare: mai mult de jumătate dintre persoanele cărora li se făcuse transfuzie muriseră. Aflând acest lucru, unii medici renumiţi au început să critice tratamentul. Popularitatea transfuziei a scăzut din nou.
Apoi, în 1878, medicul francez Georges Hayem a obţinut o soluţie salină, care, după părerea lui, putea fi folosită ca înlocuitor. Spre deosebire de sânge, această soluţie salină nu avea efecte secundare, nu ducea la formarea de cheaguri şi se putea transporta cu uşurinţă. După cum probabil vă imaginaţi, soluţia salină a lui Hayem a început să fie folosită pe scară largă. În mod ciudat însă, sângele a început să fie privit din nou într-o lumină favorabilă. De ce?
În 1900, patologul austriac Karl Landsteiner a descoperit grupele sanguine; în plus, a constatat că grupele sanguine nu sunt întotdeauna compatibile unele cu altele. Nu era de mirare că atât de multe transfuzii efectuate în trecut cauzaseră tragedii! Acum lucrurile puteau sta altfel: nu trebuia decât să se verifice dacă grupa sanguină a donatorului era compatibilă cu cea a celui care primea sânge. Cu aceste noi cunoştinţe, medicii şi-au recăpătat încrederea în transfuzii — exact la timp pentru a face faţă primului război mondial.
Transfuzia de sânge şi războiul
În timpul primului război mondial, soldaţilor răniţi li s-a transfuzat sânge fără nici o reţinere. Bineînţeles, sângele se coagulează rapid, iar în trecut era aproape imposibil să se transporte sânge pe câmpul de luptă. Însă, la începutul secolului al XX-lea, dr. Richard Lewisohn, de la Spitalul Mount Sinai din New York, a testat cu succes un anticoagulant numit citrat de sodiu. Această realizare extraordinară a fost considerată de unii medici un adevărat miracol. „Era ca şi cum s-ar fi reuşit să se oprească soarele în loc“, a scris dr. Bertram M. Bernheim, un eminent medic din acea vreme.
În timpul celui de-al doilea război mondial, sângele a fost tot mai solicitat. Opinia publică era bombardată de lozinci de genul „Donează sânge acum“, „Sângele tău îl poate salva“ şi „El a donat sânge. Vei dona şi tu?“. În faţa acestui apel lansat, mulţi au reacţionat donând sânge. În timpul celui de-al doilea război mondial, în Statele Unite s-au donat 13 000 000 de unităţi de sânge. S-a estimat că în Londra s-au adunat şi s-au distribuit peste 260 000 de litri de sânge. Bineînţeles, transfuzia de sânge a implicat o mulţime de riscuri, aşa cum avea să se înţeleagă în mod clar nu peste mult timp.